Cântul lui Ahile

Când voi muri, las în grija voastră să ne amestecaţi cenuşa şi să ne îngropaţi împreună.

Două umbre se întind în beznă una spre cealaltă, în amurgul ce s-a lăsat greu, fără speranţă. Când li se întâlnesc mâinile, se revarsă potop de lumină, ca o sută de urne de aur revărsându-se din soare.

pentru tata: eram mic şi plăpând. Nu eram iute de picior. Nu eram tare. Nu puteam să cânt. Măcar nu eram bolnăvicios, atâta lucru de laudă se putea

Nebunia omenească mă înveseleşte

Doar în acele clipe, frânturi de clipă, când ni se uneau privirile eram în stare să simt ceva.

Buzele sale alcătuiau un arc frumos rotunjit, nasul, o săgeată nobilă. Când şedea, mădularele nu-i stăteau strâmb ca ale mele, ci îşi găseau locul, cu o graţie desăvârşită, de parcă l-ar fi modelat un sculptor. Poate cea mai uimitoare era purtarea lui lipsită de prefăcătorie. Nu se fălea şi nu se bosumfla ca alţi copii chipeşi.

Stelele s-au rotit şi luna a alunecat din ascunzişul ei pe cer.

Şi lângă el: P A T R O C L U.

— Du-te, îmi spune. Te aşteaptă.

Mai întâi nu înţeleg. Însă apoi văd mormântul şi însemnele pe care le-a săpat în piatră. A H I L E, scrie.

Dacă trebuie să pleci, o să vin cu tine.