Poveștile lui Creangă sunt delectabile deopotrivă pentru copii și pentru adulți. Însă numai cei din urmă le pot gusta pe deplin savoarea. Creanga pare a nu-și fi bătut capul să inventeze povești: avea deștul material la îndemână ca să mai fie nevoie de așa ceva. Cât datorează el creației folclorice anonime și cât îi este aceasta tributară după publicarea poveștilor și absorbția — sau reîntoarcerea — acestora în circuitul oralității e o chestiune ce poate interesa migăloase cercetări erudite. Farmecul poveștilor lui Creangă nu stă în invenție — cel mult, aici și-a spus cuvântul selecția făcută de scriitor dintr-un inventar disponibil atât de bogat. Ceea ce atrage și cucerește, în primul rând, e „punerea în scenă“ — nemaivorbind de darul rostirii plastice, suculențe, atât de mult comentat și analizat.
LIVIU PAPADIMA
