Kutipan
Opening the text message, I was without a doubt surprised.
“Oh no.” My scream echoed as the rental car lost its traction and began to spin, flinging me from the thoughts of the recent past to the here and now.
Still a ways from my destination, my life flashed before my eyes as the white ribbon appeared to be replaced by trees and then back to the ribbon. Like a child’s top, I continued around and around.
In those visions, I saw Skylar and myself as we were growing children. I recalled my desire to pursue literature and journalism, an unacceptable major for the future owner of a pharmaceutical company. Double majoring in business and literature, I squeezed in a minor in journalism from Northwestern. The academic road took me an additional semester, allowing me to complete my degree in time for the grand engagement.
The car came to a stop, bringing me back to the present.
Letting out my held breath, I laid my forehead on the steering wheel and closed my eyes. Opening them, I saw that I was no longer on the white ribbon of road. The hood of the car was mostly buried in a snowbank and from my vantage, it looked like the bumper must have stopped inches from a tall pine tree.
I reached for my cell phone. There was no signal.
Glancing into the rearview mirror, I saw my own blue eyes. “Happy holidays, Julia. You had a fiancé, a family, a company, and a brand-new home. Maybe you should have stayed.”
Swallowing, I stared out at the white surrounding me.
With each passing minute, determination surged through my veins.
If I stayed in the car, I’d freeze.
If I began walking, I could freeze.
“You didn’t get here by staying put.”
It was a conversation with myself; nevertheless, it was accurate.
After learning that my best friend was expecting my fiancé’s baby, I bolted from our newly constructed home, leaving Skylar stranded. As I drove away, my mind spiraled with the shock of my uncertain future. Millions of thoughts swirled in a whirlwind only to settle with no distinguishable rhyme or reason. It was as one disconnected thought passed by that I grabbed ahold, recalling a job listing I’d seen nearly a month earlier.
Pulling over outside Chicago, I searched, only to find the listing still existed. It read as follows:
Financier seeks writer to pen memoir. No experience required. Must be willing to live on-site until the project is complete. Salary negotiable. Contact Fields and Smith Agency for more information.
It was a crazy idea—a crazy idea that would allow me to walk away from my life’s planned trajectory, and in the process, utilize my degree in literature and journalism. From the side of the road, I sent a message to the Fields and Smith Agency, a legal firm in Ashland, Wisconsin.
Less than an hour later, I received a phone call. The gentleman on the other end of the call sounded older. He asked all the appropriate questions. It was when I asked who
Skylar; la urma urmei, ne cunoșteam cu toții de ani de zile și, de asemenea, a fost domnișoara de onoare la nunta noastră.
Deschizând mesajul text, am fost fără îndoială surprins.
"Oh, nu."Țipătul meu a răsunat în timp ce mașina închiriată și-a pierdut tracțiunea și a început să se învârtă, aruncându-mă din gândurile trecutului recent către aici și acum.
Încă la o distanță de destinație, viața mea mi-a strălucit în fața ochilor, în timp ce panglica albă părea înlocuită de copaci și apoi înapoi la panglică. Ca un vârf de copil, am continuat în jur și în jur.
În acele viziuni, m-am văzut pe Skylar și pe mine în timp ce creșteam copii. Mi-am amintit dorința mea de a urmări literatura și jurnalismul, un major inacceptabil pentru viitorul proprietar al unei companii farmaceutice. Dublă specializare în afaceri și literatură, am strâns într-un minor în jurnalism de la Northwestern. Drumul academic mi-a luat un semestru suplimentar, permițându-mi să-mi finalizez diploma la timp pentru Marea logodnă.
Mașina s-a oprit, aducându-mă înapoi în prezent.
Lăsându-mi respirația ținută, mi-am așezat fruntea pe volan și am închis ochii. Deschizându-le, am văzut că nu mai eram pe panglica albă a drumului. Capota mașinii a fost în mare parte îngropată într-un banc de zăpadă și, din punctul meu de vedere, părea că bara de protecție trebuie să se fi oprit la câțiva centimetri de un pin înalt.
Am ajuns la telefonul meu mobil. Nu a fost nici un semnal.
Privind în oglinda retrovizoare, mi-am văzut propriii ochi albaștri. "Sărbători fericite, Julia. Ai avut un logodnic, o familie, o companie și o casă nouă. Poate ar fi trebuit să rămâi.”
Înghițind, m-am uitat la albul care mă înconjura.
Cu fiecare minut care trecea, determinarea îmi trecea prin vene.
Dacă aș rămâne în mașină, aș îngheța.
Dacă aș începe să merg, aș putea îngheța.
"Nu ai ajuns aici rămânând pe loc.”
A fost o conversație cu mine; cu toate acestea, a fost corectă.
După ce am aflat că cel mai bun prieten al meu aștepta copilul logodnicului meu, am fugit din casa noastră nou construită, lăsând-o pe Skylar blocată. În timp ce plecam, mintea mea se învârtea în spirală cu șocul viitorului meu incert. Milioane de gânduri se învârteau într-un vârtej de vânt doar pentru a se așeza fără rimă sau rațiune distinctă. A fost ca un gând deconectat a trecut de faptul că am apucat ahold, amintind o listă de locuri de muncă am văzut aproape o lună mai devreme.
Tragând pe dreapta în afara Chicago, am căutat, doar pentru a găsi listarea încă mai exista. Se citește după cum urmează::
Financier caută scriitor pentru a scrie memorii. Nu este necesară experiență. Trebuie să fie dispus să trăiască pe site-ul până când proiectul este complet. Salariu negociabil. Contactați Fields și Agenția Smith pentru mai multe informații.
A fost o idee nebună—o idee nebună care mi-ar permite să mă îndepărtez de traiectoria planificată a vieții mele și, în acest proces, să-mi folosesc diploma în literatură și Jurnalism. De pe marginea drumului, am trimis un mesaj Agenției Fields and Smith, o firmă de avocatură din Ashland, Wisconsin.
Mai puțin de o oră mai târziu, am primit un telefon. Domnul de la celălalt capăt al apelului părea mai în vârstă. El a pus toate întrebările potrivite. A fost când am întrebat cine
“I think I owe it to myself to see what it entails.”
“Does that mean...?”
“It means that yes, Van, I accept.”
dădu din cap.
"Cred că îmi datorez mie să văd ce presupune.”
"Asta înseamnă...?”
"Înseamnă că da, Van, accept.”
“Are you from around here?”
Van nodded. “But you’re not.”
“No,” I said with a sigh. “I thought I could...” My head shook. “It doesn’t matter.”
Van reached for my coffee and brought it to me, placing it on the table. “Are you hungry?”
“Famished.” I looked around. “Is there...food besides the old cans of soup?”
He scoffed. “I see you’ve searched.”
“There isn’t much to search.”
“The good news is that I have a case of nectarines in my truck. And yes, there is always the soup.” He nodded toward a cupboard under the counter. “I’m not sure how old the cans are. We could search for expiration dates. There’s a pan to warm it if we want.”
That reminded me of the pot of water on the stove. “I turned the water off, it was boiling.”
Van nodded as he went to the pan and poured the water into a large jar. “This is to drink. I’m not sure about the water out of the pump. Boiling it first is best.”
It felt as though I was secluded with one of those mountain men from the movies.
“Why do you have nectarines in your truck?” I asked.
“I like nectarines.”
It was my turn to smile. “So you keep a case in your truck, just in case?”
“I order them by the case, and I’d recently picked up a shipment from the post office in town. At this moment, I’m glad I forgot to take them into my house.”
“Me too.”
Van headed toward the door, and stopped, picking up his flannel shirt from where he’d dropped it on the sofa. “You’re welcome to keep wearing the quilt, but I would guess that this shirt would make a decent-length dress.” He brought it to me. “Your choice, but your clothes are still cold and wet.”
I reached out and took the shirt. “Thank you.”
“There isn’t a lot of privacy here. If you want to put it on, I’ll be outside for a minute getting our dinner.”
Another thought came to me. “What about a bathroom?”
“There’s an outhouse about twenty yards from the door.”
For only a moment, my mouth dropped open. “You’re not serious.”
He grinned. “As a matter of fact, I am. I even shoveled a path out to it when I went for more wood. And the increased accumulation of snow works like insulation. Once you’re inside, the wind won’t freeze you.”
“The wind doesn’t need to—the cold will.”
“Not if you hurry.”
My head shook. “This is just unbelievable.”
Van went to a skinny cupboard near the table with the old pitcher and basin. Opening it, he pulled out a pair of what appeared to be rubber pants, complete with boots and suspenders. “After you put my shirt on, you can wear these out to the outhouse.”
My eyes narrowed. “What are those?”
“Waders,” he replied as if I should have known the answer.
“Waders? Aren’t those for fishing?”
“Very good.”
“You said the cabin is used for hunting.”
“During the summer, it’s used to hunt fish,” Van said with a grin. “Instead of a gun, a fishing pole is used. There’s a large lake nearby.”
“Nectarines.” I reminded.
Leaving the waders on the bed, Van put his coat back on, his orange h
ai fost, nu am vrut să risc încercarea de a obține în oraș și, de asemenea, de conducere de pe drum.”
"Ești de pe aici?”
Van dădu din cap. "Dar nu ești.”
"Nu", am spus cu un oftat. "Am crezut că pot..."Mi-a tremurat capul. "Nu contează.”
Van a întins mâna după cafeaua mea și mi-a adus-o, așezând-o pe masă. "Ți-e foame?”
"Foame."M-am uitat în jur. "Este acolo...mâncare în afară de vechile cutii de supă?”
A batjocorit. "Văd că ați căutat.”
"Nu sunt multe de căutat.”
"Vestea bună este că am un caz de nectarine în camionul meu. Și da, există întotdeauna supa."A dat din cap spre un dulap sub tejghea. "Nu sunt sigur cât de vechi sunt conservele. Am putea căuta datele de expirare. Există o tigaie să-l încălzească, dacă vrem.”
Asta mi-a amintit de oala cu apă de pe aragaz. "Am oprit apa, fierbea.”
Van dădu din cap în timp ce se ducea la tigaie și turna apa într-un borcan mare. "Asta înseamnă să bei. Nu sunt sigur de apa din pompă. Fierberea mai întâi este cea mai bună.”
M-am simțit ca și cum aș fi fost izolat cu unul dintre acei oameni de munte din filme.
"De ce ai nectarine în camion?"Am întrebat.
"Îmi plac nectarinele.”
Era rândul meu să zâmbesc. "Deci ții un caz în Camion, pentru orice eventualitate?”
"Le-am comandat după caz și am luat recent un transport de la oficiul poștal din oraș. În acest moment, mă bucur că am uitat să le iau în casa mea.”
"Și eu.”
Van s-a îndreptat spre ușă și s-a oprit, ridicându-și cămașa de flanelă de unde o scăpase pe canapea. "Sunteți bineveniți să continuați să purtați plapuma, dar aș ghici că această cămașă ar face o rochie de lungime decentă."Mi l-a adus. "Alegerea ta, dar hainele tale sunt încă reci și umede.”
Am întins mâna și am luat cămașa. "Mulțumesc.”
"Nu există prea multă intimitate aici. Dacă vrei să-l pui, voi fi afară pentru un minut să ne luăm cina.”
Un alt gând mi-a venit. "Ce zici de o baie?”
"Există o toaletă la aproximativ douăzeci de metri de ușă.”
Pentru o clipă, gura mi s-a deschis. "Nu ești serios.”
A rânjit. "De fapt, eu sunt. Am scos chiar și o cărare spre ea când m-am dus după mai mult lemn. Și acumularea crescută de zăpadă funcționează ca izolație. Odată ce ești înăuntru, vântul nu te va îngheța.”
"Vântul nu are nevoie—frigul o va face.”
"Nu și dacă te grăbești.”
Mi-a tremurat capul. "Acest lucru este pur și simplu de necrezut.”
Van s-a dus la un dulap slab lângă masă cu ulciorul și bazinul vechi. Deschizându-l, a scos o pereche de ceea ce părea a fi pantaloni de cauciuc, complet cu cizme și bretele. "După ce mi-ai pus cămașa, le poți purta la toaletă.”
Ochii mi s-au îngustat. "Ce sunt astea?”
"Waders", a răspuns el ca și cum ar fi trebuit să știu răspunsul.
"Waders? Nu sunt pentru pescuit?”
"Foarte bine.”
"Ai spus că cabana este folosită pentru vânătoare.”
"În timpul verii, este folosit pentru a vâna pești", a spus Van zâmbind. "În loc de armă, se folosește un stâlp de pescuit. E un lac mare în apropiere.”
"Nectarine."Mi-am amintit.
Lăsând pasari de balta pe pat, Van a pus haina înapoi pe, H lui portocaliu
