Kutipan
“We will arrive at Hanscom Field shortly, Mr. Hernandez. Thirty minutes to be precise. Is there anything you need before we land?” our stewardess asks, batting her eyelashes at my brother, her voice thick with insinuation.
“Another scotch on the rocks will suffice,” my brother retorts, his attention focused on the screen of his laptop instead of the woman who is currently salivating at the mouth to get her hands on him.
“Right away,” she says, her disappointment clear as day. She’s about to turn around and fetch my brother’s alcohol when he grabs her by the wrist to halt her step.
“I didn’t hear you ask my sister if she wanted something. She should be your first concern.”
Her face instantly pales.
“My apologies, Miss Hernandez. Can I get you anything?”
“No, I’m fine. Thank you.”
When my brother finally lets her go, I don’t miss how she hurriedly walks away, rubbing at her now bruised wrist.
“You didn’t have to do that,” I reprimand Alejandro, low enough that no one else in our private jet can hear.
“You’re right. I didn’t. You should have been the one to put her in her place. Not me,” Alejandro scolds, never once lifting his gaze from his computer.
I bite the inside of my cheek and turn to face the window.
“Don’t scowl. It’s unbecoming for a woman of your stature.”
It takes everything in me not to roll my eyes at him. Not that I would dare either way. Even though my face is turned away from his, my brother would sense my insubordination.
“Don’t pout either.”
“I wasn’t. And if you could stop treating me like an insolent child, that would be greatly appreciated,” I rebuke evenly, without so much as an ounce of emotion he can chastise.
“That wasn’t my intention.”
“Then what was?” I turn to him, my manicured brow raised high on my forehead.
He lets out an exhale and closes his laptop. That action alone should cause me to be wary, but I keep my spine straight and my regal air about me intact like I know he expects.
“I thought my intention was quite clear. You are never to let anyone disrespect you, even if unintentionally. Much less the fucking help. And you should never, ever give them just cause for it either. Está claro?”
“Sí.”
“Good. I’m not about to hand you over to the Irish just so they can make a fool out of you. Remember, you are still part of this family. Everything you do is a reflection of us.”
“You sound like our father.”
The words have barely left my lips and already I regret them.
Alejandro is nothing like our dictator of a father.
Nothing.
You’d have to be born without a heart for that to be possible. And for all my eldest brother’s faults, I know a heart beats inside his chest. I know my brother’s allegiance will always be with our father, but even he can’t deny how cold-hearted the man is.
“Perdóname, hermano. That was uncalled for,” I apologize, reaching out for his hand and squeezing it tightly.
Alejandro is not one to show affection or even let anyone else give it to him, but he doesn’t pull away from
Rosa
"Vom ajunge la Hanscom Field în curând, Domnule Hernandez. Treizeci de minute pentru a fi precis. Ai nevoie de ceva înainte să aterizăm?"întreabă stewardesa noastră, bătându-și genele la fratele meu, vocea ei groasă de insinuare.
"Un alt scotch pe stânci va fi suficient", răspunde fratele meu, atenția sa concentrată pe ecranul laptopului său în loc de femeia care salivează în prezent la gură pentru a pune mâna pe el.
"Imediat", spune ea, dezamăgirea ei clară ca Ziua. E pe cale să se întoarcă și să aducă alcoolul fratelui meu când el o apucă de încheietura mâinii pentru a-i opri pasul.
"Nu te-am auzit să o întrebi pe sora mea dacă vrea ceva. Ea ar trebui să fie prima ta preocupare.”
Fața ei pălește instantaneu.
"Îmi cer scuze, domnișoară Hernandez. Pot să-ți aduc ceva?”
"Nu, sunt bine. Mulțumesc.”
Când fratele meu o lasă în sfârșit să plece, nu-mi lipsește cum se îndepărtează în grabă, frecându-și încheietura acum învinețită.
"Nu trebuia să faci asta", îl mustr Alejandro, suficient de jos încât nimeni altcineva din avionul nostru privat să nu audă.
"Ai dreptate. Tu trebuia s-o pui în locul ei. Nu eu", certă Alejandro, niciodată ridicându-și privirea de pe computer.
Îmi mușc interiorul obrazului și mă întorc cu fața la fereastră.
"Nu te încrunta. Este nepotrivit pentru o femeie de statura ta.”
Este nevoie de totul în mine să nu-mi dau ochii peste el. Nu că aș îndrăzni oricum. Chiar dacă fața mea este întoarsă de la a lui, fratele meu ar simți insubordonarea mea.
"Nici nu te îmbufna.”
"Nu am fost. și dacă ai putea înceta să mă tratezi ca pe un copil insolent, asta ar fi foarte apreciat", mustrez în mod egal, fără nici măcar o uncie de emoție pe care o poate pedepsi.
"Nu asta a fost intenția mea.”
"Atunci ce a fost?"Mă întorc spre el, fruntea mea îngrijită ridicată sus pe frunte.
El lasă o expirație și își închide laptopul. Numai această acțiune ar trebui să mă facă să fiu precaut, dar îmi păstrez coloana vertebrală dreaptă și aerul meu regal despre mine intact, așa cum știu că se așteaptă.
"Am crezut că intenția mea era destul de clară. Nu trebuie să lași pe nimeni să nu te respecte, chiar dacă neintenționat. Cu atât mai puțin ajutorul. Și niciodată nu ar trebui să le oferi un motiv just pentru asta. E clar?”
"S în continuare.”
"Bine. Nu o să te predau irlandezilor doar ca să te facă de râs. Amintiți-vă, încă faceți parte din această familie. Tot ceea ce faci este o reflectare a noastră.”
"Vorbești ca Tatăl nostru.”
Cuvintele abia mi-au părăsit buzele și deja le regret.
Alejandro nu seamănă deloc cu dictatorul nostru de tată.
Nimic.
Ar trebui să te naști fără inimă pentru ca asta să fie posibil. Și pentru toate greșelile fratelui meu mai mare, știu că o inimă îi bate în piept. Știu că loialitatea fratelui meu va fi întotdeauna cu Tatăl nostru,dar nici măcar el nu poate nega cât de rece este omul.
"Numele lui perd, hermano. Asta a fost nepotrivit: "îmi cer scuze, întinzându-i mâna și strângând-o strâns.
Alejandro nu este unul care să arate afecțiune sau chiar să lase pe altcineva să i-o dea, dar nu se îndepărtează
“Can I ask you a question?” she finally asks after a long, heavy pause.
“I don’t see how I can stop you.”
“When did your sister leave?”
My brows pull together, wondering where she is going with this.
“Yesterday morning. Around the time you got into Boston.”
“I see. And why didn’t you go with her? Why didn’t you accompany her to Vegas like Alejandro accompanied me here?”
“Not that it’s any of your business, but Iris asked me not to,” I grumble, annoyed with her interrogation. “Unlike you, my sister didn’t want a babysitter when being hand-delivered to the devil. Iris wanted to face hell alone. On her own terms.”
“Do you always do what people ask of you?” she continues on, unphased by my dig or the vivid picture I just painted for her.
“No. Only for the ones that matter to me.”
“So, you gave her your word?”
“Yes.” I grind my teeth.
“I see.”
“And what exactly do you see?” I tilt my head towards her again, finding her back is still facing me, her gaze fixed on the passing scenery.
“That you’re a good brother.”
“Hmph.”
“And that even when it goes against your very nature, you keep your word when given. Just like Alejandro said you would.”
When she looks over her shoulder back at me with a gleam of triumph in her eyes, my jaw ticks. By conning me into confessing that my word is my bond, she is now assured that her life is safe in my hands, despite what I think of her and her family.
“You’re clever. I’ll give you that,” I relent with a frown.
“Is that a compliment?”
“Take it however you want to. I don’t care.”
“Then I’ll take it as a compliment. It’s better for my ego that my husband thinks I’m clever and not a naïve, ignorant fool,” she says with a thin smile, throwing my own words back against me.
“You have a good memory.”
“I’m sure everyone does when they’ve been offended.” She shrugs nonchalantly.
“Is your confidence so frail that you need to keep track of every insult someone throws at you?”
“No. My self-worth cannot be damaged by simple words alone. However, most brides do care what their husbands think about them. Why should I be any different?”
“Trust me, Rosa. My perception of you should be the least of your concerns.”
Instead of the fear I was sure that remark would coax out of her, all I see is sadness clouding her big brown eyes. Her somber demeanor rubs me the wrong way. Irritates me even. I would much rather deal with her when she is trying to cut me down a peg. Her bravery, no matter how idiotic, is preferable to melancholy.
I can even deal with hatred.
Sadness, however, strikes too much of a nerve inside me.
By the time we reach Beacon Hill, I’m wired as all hell as well as painstakingly exhausted by today’s events.
Who knew that gettin
viața ei a fost adăpostită și răsfățată, trăind viața de măreție și decadență în detrimentul vieților nevinovate? Familia ei se hrănește cu suflete pierdute și culege profitul morții lor. Nu știe primul lucru despre mizerie, iar mărturisirea ei că o face servește doar pentru a mă face să o urăsc mai mult.
"Pot să vă pun o întrebare?"în cele din urmă întreabă după o pauză lungă și grea.
"Nu văd cum te pot opri.”
"Când a plecat sora ta?”
Sprâncenele mele se strâng, întrebându-se unde se duce cu asta.
"Ieri dimineață. Cam când ai ajuns în Boston.”
"Văd. Și de ce nu te-ai dus cu ea? De ce nu ai însoțit-o la Vegas așa cum m-a însoțit Alejandro aici?”
"Nu că ar fi treaba ta, dar Iris mi-a cerut să nu o fac", mormăiesc, enervată de interogatoriul ei. "Spre deosebire de tine, sora mea nu a vrut o bonă când a fost livrată manual diavolului. Iris voia să înfrunte iadul singură. În termenii ei.”
"Faci întotdeauna ceea ce oamenii îți cer?"continuă, nefazată de săpăturile mele sau de imaginea vie pe care tocmai am pictat-o pentru ea.
"Nu. Doar pentru cei care contează pentru mine.”
"Deci, i-ai dat cuvântul tău?”
"Da."Îmi scrâșnesc dinții.
"Văd.”
"Și ce vezi mai exact?"Îmi înclin din nou capul spre ea, găsind că spatele ei este încă cu fața spre mine, privirea ei fixată pe peisajul trecător.
"Că ești un frate bun.”
"Hmph.”
"Și că, chiar și atunci când este împotriva naturii tale, te ții de cuvânt atunci când ți se dă. Așa cum a spus Alejandro că vei face.”
Când se uită peste umăr înapoi la mine cu o strălucire de Triumf în ochi, maxilarul meu ticăie. Înșelându-mă să mărturisesc că cuvântul meu este legătura mea, ea este acum asigurată că viața ei este în siguranță în mâinile mele, în ciuda a ceea ce cred despre ea și familia ei.
"Ești deștept. O să-ți dau asta, " am cedat cu o încruntare.
"Este un compliment?”
"Ia-o cum vrei. Nu-mi pasă.”
"Atunci o voi lua ca pe un compliment. Este mai bine pentru ego-ul meu ca soțul meu să creadă că sunt deștept și nu un prost ignorant", spune ea cu un zâmbet subțire, aruncându-mi propriile cuvinte înapoi împotriva mea.
"Ai o memorie bună.”
"Sunt sigur că toată lumea o face atunci când a fost jignită."Ea ridică din umeri cu nonșalanță.
"Este încrederea ta atât de fragilă încât trebuie să ții evidența fiecărei insulte pe care ți-o aruncă cineva?”
"Nu. Valoarea mea de sine nu poate fi afectată doar de cuvinte simple. Cu toate acestea, majorității mireselor le pasă ce cred soții lor despre ele. De ce aș fi diferit?”
"Crede-mă, Rosa. Percepția mea despre tine ar trebui să fie cea mai mică dintre preocupările tale.”
În loc de frică, eram sigur că remarca o va convinge, tot ce văd este tristețea care îi întunecă ochii mari căprui. Comportamentul ei sumbru mă freacă greșit. Chiar mă irită. Aș prefera să mă ocup de ea când încearcă să-mi taie un cuier. Curajul ei, oricât de idiot, este de preferat melancoliei.
Pot chiar să fac față urii.
Tristețea, totuși, lovește prea mult un nerv în mine.
Până ajungem la Beacon Hill, sunt foarte obosit de evenimentele de azi.
Cine știa că gettin